Aglomeraţie sau când mai mult e mai puţin

        Unde sunteţi voi oameni când mi-e dor de voi? Ciudat, după ce am pus întrebarea asta, mintea mi-a luat-o în direcţii... Ce e dorul de oameni? De care oameni mai exact mi-e dor? De ce uneori nu-mi sunt autosuficientă şi mă apucă stupidul „dor” de a fi cu alţii? Chiar suntem fiinţe sociale.... chit că ne naştem singuri (şi nu din voinţa noastră, niciunul dintre noi nu a cerut vreodată să se nască), murim singuri (când e, e, vorba aia, surprizăăăă), dar ce e cel mai paradoxal e că trăim singuri. Singuri. Înconjuraţi de alţi oameni şi cam atât... chiar şi în casele noastre alegem să fim singuri fiindcă e prea mult, prea greu, prea descurajant să ne dezvelim cu tot ceea ce simţim, gândim, nutrim celui de lângă noi.

Viaţa ca o cifră

 

Ce sunt cifrele?

 Dacă privim în vieţile noastre, ne dăm seama că totul e format din cifre şi tot ce e format din cifre capătă importanţă: vârsta, înălţimea, greutatea, mărimea casei (câţi mp are apartamentul), nr de cai putere ai maşinii, caloriile din mâncarea favorită, numele şi data naşterii, şirul lui Fibonacci regăsit peste tot în natură, mai mult, există chiar şi o ştiinţă numită numerologie care-ţi spune tot, face inclusiv predicţie asupra vietii tale pornind de la cifre.

Prima şi prima cifră pe care o învăţăm cu exactitate şi care de mici începe să ne definească e  răspunsul la întrebarea (aparent banală): „Câţi ani ai?” „3 ani şi 4 luni”. Orice conversaţie cu un copil începe cu cele 2 întrebări standard: cum te cheamă şi câţi ani ai, plus un zâmbet. Aşa am fost şi noi întrebaţi, aşa întrebăm şi noi la rândul nostru. Astfel, vârsta devine un indicator pentru noi, de mici ne defineşte şi în acelaşi timp, creează nişte aşteptări de la noi.

În căutarea sensului vieții

               Care este motivul pentru care nu te sinucizi?

            Acestă întrebare o punea uneori pacienților săi care sufereau de necazuri mai mici sau mai mari, dr. Frankl, cunoscut ca părintele logoterapiei, cunoscută astăzi ca și terapia existențială.  De curând am citit o carte extraordinară, bine, eu și încă 9 milioane de oameni, o carte care întrețese firavele ițe ale speranței într-o situație de viață deznădăjduită, viața în inumanele lagăre de concentrare, acolo unde ființa umană a fost redusă la cea mai rudimentară formă de existență. Pornind de la proria-i experiență, cumplită, umilitoare sufletului uman, sfâșietoare fizic și psihic, fiind în pericolul de a fi omorât de la un minut la altul, dr. Viktor Frankl îșî pune niște întrebări despre condiția umană, aflând pe propria-i piele ce face o ființă umană atunci când „nu mai are nimic de pierdut, în afară de această viață ridicol de despuiată”.

De ce părăsim, de ce suntem părăsiți?

                                                                              

Iubirea și dragostea, sunt sinonime?

Unde începe iubirea și unde se termină dragostea?

Dacă e să ne luăm după definițiile din dicționar, iubirea și dragostea par amestecate una cu alta, nu este clar delimitat spațiul dintre ele, le-am regăsit chiar și în dicționarul de sinonime, însă fiecare reprezintă ceva, altceva. Gândiți-vă la modul în care folosim aceste cuvinte: a face dragoste, a fi îndrăgostit, a iubi, mai multe iubiri, o iubire, iubesc, te iubesc... Ce simțiți?

Ești părinții tăi?

                                                                       
 
              Dragii mei,

    Anul acesta a fost un an cu totul special pentru mine, am devenit pentru a doua și a treia oară părinte. Așadar, încă o dată, dacă mai era nevoie, mi-am îndreptat atenția înspre relația părinți-copii, înspre sensibilitatea și abilitatea oamenilor adulți de a pătrunde în minunata dar deseori neînțeleasă și nedescifrată lume a copiilor. Cu toate că am fost şi noi copii, uneori uităm cum e să fii copil, ce era important pentru noi, ce ne atrăgea, ce ne alunga, care erau plăcerile şi temerile copilăriei.

Luna aceasta am publicat un util și clarificator articol despre cât de importantă este această relație, definitorie pentru tot restul vieții copilului. Îl puteţi găsi în Revista Psychologies, ediţia decembrie 2016, sau îl puteţi citi on-line aici, pe blog, în cele ce urmează.

Ce este parentingul și cum se aplică el? Ce tip de părinți sunteți? Cereți prea mult sau prea puțin de la copiii voștri sunt întrebări la care am răspuns cu cel mai mare drag, cu gândul bineînțeles la copii.

Sindromul Munchausen by proxy

         Dragii mei,

            În ultima perioadă am fost preocupată de parenting,  mai exact de cum să ne educăm  pe noi înşine pentru a le da copilaşilor noştri ceea ce au nevoie pentru a reuşi în viaţă: încredere în forţele proprii, curajul de face lucrurile în felul lor, iniţiativă, capacitate de a se adapta în grupuri noi, respect, cooperare şi umor. Pornind de la această premisă, am căutat şi “lipsurile” educaţionale ale părinţilor şi am păşit în zona dureroasă a abuzurilor asupra propriilor copii. Am hotărât să scriu despre o formă de abuz emoţional asupra copiilor mai puţin cunoscută la noi în ţară, cu atât mai mult cu cât abuzul emoţional trece de cele mai multe ori nevăzut, iar in cazul Sindromului Munchausen este comis de către mamă.

Ma iubeste, nu ma iubeste?

   

Ma iubeste, nu ma iubeste? Intrebarea de care m-am izbit cu toata forta afectelor si pleiada manifestarilor lor in ultimele doua saptamani.  Relatia de iubire…. Ce bine suna, cat de usor pare a fi, ce bucurie, implinire, usurare sau… dimpotriva, ma trece un fior rece pe sira spinarii, ma cuprinde panica, ma iau toate gandurile, ma dezintegrez in toate directiile, ma poticnesc  obsedant in intrebarea “Ma iubeste? “.  Pe repeat si de la capat.

Cum poate o parte atat de frumoasa, atat de importanta a vietii noastre sa fie atat de…. intortocheata, diferita de celelalte situatii de viata, consumatoare de atat de multa energie, un canal din care izvorasc nesfarsite lacrimi, durere, placere, bucurie, tristete, nesiguranta, implinire… toate emotiile care se amesteca facand-o atat de intensa.