Ce sunt cifrele?
Dacă privim în vieţile noastre, ne dăm
seama că totul e format din cifre şi tot ce e format din cifre capătă
importanţă: vârsta, înălţimea, greutatea, mărimea casei (câţi mp are
apartamentul), nr de cai putere ai maşinii, caloriile din mâncarea favorită,
numele şi data naşterii, şirul lui Fibonacci regăsit peste tot în natură, mai
mult, există chiar şi o ştiinţă numită numerologie care-ţi spune tot, face inclusiv
predicţie asupra vietii tale pornind de la cifre.
Prima şi prima
cifră pe care o învăţăm cu exactitate şi care de mici începe să ne definească
e răspunsul la întrebarea (aparent
banală): „Câţi ani ai?” „3 ani şi 4 luni”. Orice conversaţie cu un copil începe
cu cele 2 întrebări standard: cum te cheamă şi câţi ani ai, plus un zâmbet. Aşa am
fost şi noi întrebaţi, aşa întrebăm şi noi la rândul nostru. Astfel, vârsta
devine un indicator pentru noi, de mici ne defineşte şi în acelaşi timp,
creează nişte aşteptări de la noi.
„3 ani şi 4 luni?”, îmi spui o poezie, ştii să numeri până
la zece, câţi prieteni ai la grădiniţă? Ş.a.m.d. ne folosim de vârsta interlocutorului pentru a ne orienta mai
departe, pentru a ne fixa în minte nişte repere de comunicare, de a „testa”
(chiar dacă nu asta ne e intenţia declarată) nivelul de dezvoltare al
celuilalt, de a vorbi pe ceea ce credem noi că e „limba lui”.
Dar astăzi nu
este despre copii, este despre adulţi şi despre toată presiunea interioară
acumultată în jurul unei aparent banale cifre, vârsta.
13 ani? Evident, o perioadă dificilă,
adolescent de evitat sau de umblat cu mănuşi... sau de provocat. E uşor să
obţii reacţii de la o persoană aflată la vârsta asta, e bine ştiut că hormonii
îşi fac de cap, evenimentele sunt trăite cu intensitate mare, acţiunile fireşti
re-interpretate, perioada sâcâielilor, a întrebărilor proprii, a punerii la
îndolială a autorităţii, a curiozităţii, a trecerii la acţiune, a exagerărilor
de tot felul.... în consecinţă e una din vârstele „fericite”, poţi face ce
vrei, te poţi descoperi şi re-descoperi, te poţi analiza şi re-analiza, poţi chiar ignora lumea, te poţi retrage, poţi
fi non-conformist, poţi fi chiar obraznic, autoritar, poruncitor, poţi fi
visător fiindcă adulţii ştiu şi acceptă că e doar o fază, căci au trecut cu
toţii prin vârsta asta (teoretic... practic mulţi dintre adulţi au uitat că au
fost şi ei adolescenţi). Dar cifra magică nu te fereşte de expectanţele părinţilor, bunicilor, profesorilor,
vecinilor, de acum eşti mare, trebuie să perfomezi, să te porţi cu şi mai multă
responsabilitate, să îndeplineşti multe cerinţe adesea nerostite, trebuie să te
comporţi în conformitate cu vârsta...
Ai 25 de ani. La
mulţi ani! De acum e clar că e gata cu copilăria, adolescenţa, adolescenţa
întârziată, acum vârsta spune că ar trebui să fii un adult responsabil, ai
terminat şcoala, ai un job, te-ai
mutat de la ai tăi – ai prins gustul independenţei, plăteşti chirie, e cam
timpul să-ţi cauţi jumătatea (perfectă) care să corespundă gusturilor tale dar
şi aşteptărilor părinţilor - şi vreau să mă contrazici aici şi să-mi spui că nu
e aşa, că părinţii nu ţi-au implementat adânc cerinţele lor, ce tip de persoană
se aşteptă ei ca să-ţi alegi ca partener (ă). Presiunea vine din interior, ce
să faci cu viaţa ta, vine din exterior, de fiecare dată când te duci acasă, sau
la o întâlnire de familie, cineva se găseşte să te întrebe: dar tu când te
însori? Dar tu când te măriţi? Dar un copil pe când? Inevitabil începi să te
frămânţi, să-ţi pui un deadline, un
termen până la care să-ţi îndeplineşti sarcina de a întemeia o familie, fără să
te mai intrebi a cui e dorinţa asta...
Mai departe, mă
opresc la cifra rotundă, 30. E momentul schimbării de prefix, adică al
aşteptărilor neîndeplinite. Până la vârsta asta te aşteptai (prin comparaţie,
educaţie, altfel spus, condiţionat de
societate) să ai un serviciu ca lumea, recunoaştere socială (status), bani
puşi deoparte, 1-2 copii (1 dacă eşti bănăţean, că, cică, ei sunt zgârciţi şi
fac un singur copil ca să nu împartă averea, asta e nouă, zilele astea am
auzit-o), o casă mare, o curte frumoasă cu un labrador în ea, garaj pentru
maşina cea nouă, un partener (sau o
parteneră) de viaţă cu care să împarţi perina, cu bune şi cu rele. Ce se
întâmplă dacă nu le ai, iar toţi prietenii de „vârsta ta” le-au îndeplinit
deja? Cu câtă fericire vei sufla în lumânările cifra 30 de pe tort?
Dar dacă le-ai
realizat deja? Dacă le ai, începi să simţi cum creşte în tine o altă frustrare
legată de trecere timpului (= trecerea timpului vieţii tale, că despre asta
este vorba). Dacă este mai mult, dacă eşti mai mult decât suma posesiunilor
tale (materiale, intelectuale, de statut social, de persoane şi fiinţe)? https://adrianamarton.blogspot.com/2014/02/criza-varstei-mijlocii.html
40! Un alt
deceniu epuizat, o altă schimbare importantă (de prefix). E un moment
dulce-amărui, e probabil şi puţină acreală (a se citi aciditate) la mijloc, e
momentul conştientizării. Jumătatea (faină?) vieţii a trecut. E ca o privire
liniară (exprimat la modul cel mai simplificat, căci viaţa e oricum, dar, slavă
Domnului, liniară nu poate fi -cred că atunci n-am mai fi în viaţă ci doar am
exista) la parcursul vieţii noastre.
Am trăit 3 ani şi 4 luni, 13 ani, 18, 25,
30, 35, am trecut prin toate bucuriile copilăriei, complexele şi supărările
adolescenţei, emoţiile adultului tânăr, am avut o mulţime de experienţe
frumoase, o altă mulţime de lacrimi şi dureri, privim pur şi simplu în urmă la
toate realizările şi greşelile de până acum. Privim şi continuarea liniei, la
ceea ce urmeză, la partea cu adevărat adultă a vieţii, apoi, privim cu teamă
spre bătrâneţe... doar o simplă privire, încă nu a venim timpul să ne facem
planuri de pensionare. Dar, cel mai important lucru pe care îl facem, este să
privim conştient pentru prima dată la punctul actual de pe linie, la prezentul
nostru, aici şi acum. Ne concentrăm asupra acestui punct, este momentul în care
să nu ne mai întrebe nimeni „câţi ani ai?”, e momentul când luăm decizia de a
ne elibera de greutatea cifrei şi să trăim aşa cum simţim... Sau luăm cifra în
serios şi devenim adultul-adult responsabil, pornim televizorul, deschidem o
doză de bere şi ne acceptăm vârsta şi statutul ei.
50 de ani. E clipa
când nu mai încap atâtea lumânări pe tort, e timpul resemnării şi al ultimelor „zvâcniri”
ale tinereţii. Simţi că e momentul să devii unul din acei oameni care fac „nebunii”,
simţi o împotrivire timpului, acceptării vârstei (biologice) şi începi să
recuperezi tot ce nu ai trăit în ultimii 30 de ani (fiindcă ţi-a fost teamă
să-ţi asculţi inima, fiindcă ai crezut că nu e ok să vrei altceva decât ceilalţi, fiindcă ai vrut să te ridici la
înălţimea aşteptărilor celor din jur, fiindcă nu ai vrut să dezamăgeşti... pe alţii). O simţi ca pe vârsta „ultimei
şanse”, un timp în care întrebările sunt
de domeniul trecutului şi prezentului deopotrivă, curajul schimbărilor creşte
în inimă. Cred că e ceea ce reprezintă etapa „eliberării de vârstă” şi a
îngăduinţei personale de a fi din nou adolescent, de a „da în mintea copiilor”,
adică o lume cu mai puţine restricţii, mai puţină presiune externă, o lume a
visării în care totul e posibil. Sau, varianta cealaltă, adâncirea în
conformitate, întărirea imaginii exterioare şi continuarea negării vocii interioare.
65 de ani. Ultima
mare petrecere, masa e plină de oameni, muzica e cea mai bună, dar tu nu eşti
cel mai vesel din sală, deşi eşti sărbătoritul. E petrecerea ta de pensionare,
te desparţi de o parte importantă din viaţa ta, activitatea profesională care
ţi-a plăcut şi pe care ai urât-o de atâtea ori. Azi e ziua când petreci cu
colegii, dar şi ziua când te desparţi de să le mai vezi faţa şi să le auzi
comentariile zi de zi. Ce bine! Dar şi ce o să faci de acum, cu atâta timp la
dispoziţie numai pentru tine? E timpul pentru pesionare, când pierdem o mare
parte din legăturile sociale directe, e vârsta după care apare izolarea,
deprimarea şi boala, sigur că n-am putea fi altfel decât nişte bătrâni ursuzi
şi recalcitranţi de câteori prindem ocazia. Sau e timpul în care dăm un nou sens vieţii,
găsim noi activităţi (atenţie către nepoţi, animale de companie, grădinărit,
noi hobby-uri la care am visat toată
viaţa dar n-am avut timp), noi grupuri de prieteni (excursii, biserica), ne
oferim ajutorul în mod voluntar pentru a rămâne activi şi pentru a avea ocazia
să dăm mai departe din experinţele şi valorile vieţii.
Cine e vârsta
asta? Şi de ce trebuie să ne definească? Dex-ul zice că vârsta e timpul care
s-a scurs de la naşterea unui om până într-un anumit moment din viaţă exprimat
în număr de ani şi de luni. De aici şi multitudinea de expresii care, după
numărul zilelor în care am respirat (criteriu unic), ne aduce la comparaţii
între noi, la etichete, în final redus tot la aşteptări din inconştientul
colectiv legate de cifra care determină ceea ce suntem: „de-o vârstă cu”, „om
în vârstă”, „între două vârste”, „vârsta a treia”, „vârsta de mijloc”, „toate
vârstele”, „fără vârstă”, „vârstă pentru vot”,”nu-şi arată vârsta”, „în floarea
vârstei”.
Ce este vârsta? E doar
o cifră, în mare parte a lumii exterioare pe care o lăsăm de mult prea multe
ori să ne întunece lumina interioară, să ne ghideze drumul într-o direcţie care
nu e neapărat a noastră. Cum ar fi să luăm vârsta aşa cum e, un cumul de cifre,
care, prin convenineţă numără zilele în care am respirat şi atât. Să ne eliberăm de toate conotaţiile,
obligaţiile, condiţionările sociale, impunerile exterioare asociate unei cifre.
Cum ar fi să ne ascultăm inima, să trăim conform dorinţei care vine din
interior, să ne apreciem singuri „vârsta” după ceea ce simţim. Cum ar fi să ne
uităm în linişte şi cu răbdare în interior şi să ne observăm propriile dorinţe,
să ni le îndeplinim, să ne trăim propria viaţă (nu o viaţă ghidată de alţii
pentru noi, o viaţă copy-paste, o viaţă second-hand,
o viaţă trăită de alţii...), să fim originali şi creativi, mulţumiţi de noi, să
lăsăm frustrările izvorâte din neîmplinirile condiţionate social deoparte şi să
ne fim fideli nouă, vibraţiei noastre interioare?
Trăieşte în ritmul
inimii tale, acceptă ceea ce nu poţi schimba şi vei fi în armonie.
„Câţi ani ai?” „Am
vârsta perfectă pentru viaţă!”
Made by Adriana with Love
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu