Ești părinții tăi?

                                                                       
 
              Dragii mei,

    Anul acesta a fost un an cu totul special pentru mine, am devenit pentru a doua și a treia oară părinte. Așadar, încă o dată, dacă mai era nevoie, mi-am îndreptat atenția înspre relația părinți-copii, înspre sensibilitatea și abilitatea oamenilor adulți de a pătrunde în minunata dar deseori neînțeleasă și nedescifrată lume a copiilor. Cu toate că am fost şi noi copii, uneori uităm cum e să fii copil, ce era important pentru noi, ce ne atrăgea, ce ne alunga, care erau plăcerile şi temerile copilăriei.

Luna aceasta am publicat un util și clarificator articol despre cât de importantă este această relație, definitorie pentru tot restul vieții copilului. Îl puteţi găsi în Revista Psychologies, ediţia decembrie 2016, sau îl puteţi citi on-line aici, pe blog, în cele ce urmează.

Ce este parentingul și cum se aplică el? Ce tip de părinți sunteți? Cereți prea mult sau prea puțin de la copiii voștri sunt întrebări la care am răspuns cu cel mai mare drag, cu gândul bineînțeles la copii.

R.P: Ați avut în terapie oameni a căror viață a fost pur și simplu distrusă de părinții lor, în copilărie? Și pe care încearcă din greu să o refacă? Povestiți astfel de cazuri în linii mari, vă rog.

A.M.: În terapie ajung oameni descurajaţi, persoane care şi-au pierdut claritatea asupra evenimentelor din viaţă, care nu reuşesc să-şi trăiască zilele aşa cum îşi doresc și nu conștientizează de ce. În terapie ajung oameni copleşiţi de diverse probleme cu care până acum s-au descurcat cumva. În terapie ajung oameni curajoşi, persoane care doresc să-şi reorganizeze gândurile, acţiunile, ceea ce simt, să-şi descopere ţelurile şi să-şi depăşească frustrările sau limitele. Psihoterapia este, dacă-mi este permisă comparaţia, ca o axă trecut-prezent-viitor. Persoana, pe care o voi numi în continuare clientul, intră în cabinet cu problemele nerezolvate ale prezentului, analizăm împreună trecutul şi privim spre viitor, conduşi de un scop al terapiei comun, atât al clientului, cât şi al meu în calitate de psihoterapeut.

         Ca să răspund simplu la întrebare ar trebui sa spun DA, în terapie am avut oameni devastaţi de părinţi în copilărie afectaţi profund în feluluri în care nici nu ne imaginăm la vârsta maturităţii. Însă aleg să răspund puţin mai detaliat la această întrebare, înainte de a avea timp să ne înarmăm cu câte o piatră în mână pe care să scriem “Mama” sau “Tata”. Aleg să-mi fac treaba de psihoterapeut și să lucrez întradevăr cu “materialul clientului” cu scopul final de a nu distruge, de a nu dezbina, ci de a construi. Prin a construi mă refer la relații mai bune cu sine și cu ceilalți, la a lucra la creșterea sentimentului comunitar al individului în așa fel încât, odată înţelese evenimentele și acțiunile părinților din copilărie, schimbarea convingerilor limitative să fie benefice clientului în primul rând, fără ai leza relaţiile cu cei din jur. Să fie clar, ce au făcut părinții în copilărie, acțiunile lor asupra propriilor copii nu se pot schimba, rămân pe toată viața. Tot ce reușesc să fac în terapie este să schimb percepția asupra trecutului.

Un bărbat de 40 de ani vine în terapie pentru o problemă cu superiorul la locul de muncă. Nu reușește să-și controleze emoțiile în prezența şefului, devine arogant, răzvrătit, agresiv în manifestări și în limbaj față de orice sarcină primește din partea superiorului, după acest episod de furie necontrolată, devine foarte neliniştit şi pleacă acasă pentru restul zilei, sau chiar a săptamânii. Aceasta atitudine pe care nu o poate controla îl duce la un pas de pierderea locului de muncă, loc de muncă care îi este potrivit din restul aspectelor. De altfel, în aceeaşi manieră a renuţat la ultimele două locuri de muncă. Acțiunea lui nu are un temei rațional și cu toate acestea nu o poate controla.

Din inventarul pe stilul vieții, analiza copilăriei, aflăm și descoperim împreună tatăl abuziv, un tată condus de sentimentul de inferioritate, un tată agresiv şi autoritar care are puterea în mâini şi o foloseşte asupra copilului: îl denigreză, îl tratează ca pe un inferior, îi îngustează orizontul, iî refuză dreptul la replică, în orice confruntare verbală sau fizică (mă refer la sporturi sau activităţi domestice) cu fiul său face tot posibilul să iese el, tatăl, învingător. Copilul se simte un ratat în prezenţa tatălui şi apoi în prezenţa celorlalţi. Copilul se simte nedreptăţit, se simte neimportant pentru tată. Ulterior îşi dezvoltă convingerea că este incapabil, că nu este bun de nimic, că nu este dorit. Drept urmare are o adolescenţă de răzvrătit, urmată de abandon şcolar în timpul facultăţii, ceea ce îi întăreşte convingerea că nu se ridică la nivelul aşteptărilor tatălui său şi este un ratat. Acest sentiment al ratării îl urmăreşte toată viaţa, deşi tatăl s-a stins de câţiva ani, resentimentele sunt acolo şi izbucnesc în alte zone ale existenţei sale. De obicei când are în faţă o persoană asemeni tatălui în copilărie: o persoană care foloseşte puterea, o persoană care abuzează de funcţie nedându-i dreptul la replică, o persoană pe care o consideră inferioară intelectual lui, devine insolent, nesupus, agresiv cu o furie incontrolabilă după care se retrage. Retragerea lui este sfâşietoare deoarece câteva zile nu-şi poate scoate scena respectivă din minte, nu iese din casă, închide orice posibilitate de comunicare cu soţia sa.

       Într-un astfel de caz, ca cel prezentat mai sus, scopul neadecvat al copilului este puterea, iar gândirea lui este: „Nu eşti şeful meu. Te voi înfrânge şi voi face aşa cum doresc.” Iar scopul copilului devine, neconştient de cele mai multe ori, scopul adultului. Având o asemenea determinare orientată din copilărie spre scopul puterii, ca adult nu are decât neşansa de a-şi rata relaţiile, indiferent dacă sunt legături la serviciu, cu jumătatea de viaţă sau cu prietenii.

           Putea părintele să se comporte altfel cu băiatul lui? Şi cum anume? Ce l-a reţinut să nu o facă? Cum ameliorăm imaginea tatălui? Cum îmbunătăţim relaţiile clientului cu cei din jur? Sunt întrebări la care găsim împreună răspunsuri în cadrul psihoterapiei.

R.P: Ce este inadmisibil în comportamentul unui părinte față de copil?

A.M.: Primul lucru care-mi vine în minte e o regulă de bun simţ comun care spune “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Cred că fiecare e capabil să-şi amintească cele mai dureroase acţiuni ale părinţilor asupra lor în copilărie. Acele comportamente pe care şi le amintesc, au lăsat urme asupra lor. Apoi se pot imagina în postura copilului lor şi cum ar fi pentru el să nu repete greşelile pe care le-au făcut părinţii. Se pot întreba cum e mai bine pentru copil, înainte de a acţiona. De fapt, a acţiona e cheia. Uneori, sub impulsul momentului, părintele reacţionează. Reacţia lui faţă de copil este automată. Dacă părintele reuşeşte să-şi oprească acesta reacţie şi îşi dă un mic răgaz de a analiza situaţia, atunci va acţiona înspre binele copilului şi al celorlalţi.  

        “Inadmisibil” este un cuvând categoric şi este contrar  convingerilor multor părinţi care, cu mare regret o spun, se ghidează după zicala românească moştenită din generaţie în generaţie “eu te-am făcut, eu te omor”, care le permite să se comporte oricum cu copilul lor, de parcă ar fi un bun, o posesie a lor, nu o fiinţă umană. Inadmisibilă este maltratarea copilului. În continuare voi prezenta pe scurt tipurile de maltratare, insistând asupra ultimului expus, sindromul Munchausen by proxy, deoarece este un abuz mai puţin cunoscut, fiind mai greu de diagnosticat și mai puțin evident.

       Părinţii împovăraţi de cerinţele şi responsabilităţile vieţii lor, de propriile lor conflicte şi nevoi nesatisfăcute, nu mai reuşesc să fie părinţi buni pentru copiii lor. În acest caz are loc una din formele de maltratare, adică părintele îi cauzează copilului vătămări fizice sau emoţionale care îi pun sănătatea fizică sau psihică în pericol. Cele mai cunoscute forme de maltratare sunt: abuzul fizic, abuzul sexual, neglijarea şi abuzul emoţional.

               

   

               Copiii expuşi abuzului fizic sunt copiii loviţi, vătămaţi în mod intenţionat sau din lipsa grijii adulţilor. Corpul acestor copii spun povestea abuzului: oase rupte, arsuri, contuzii. Ce nu se vede este teama de o nouă manifestare incontrolabilă a părintelui, anxietatea în care trăieşte clipă de clipă, neajutorarea şi disperarea copilului. Ce învaţă acest copil? Învaţă să se perceapă ca pe un copil rău, care nu este dorit şi care nu merită atenţia şi grija părinţilor, nu merită dragostea lor, se aşteaptă permanent să fie respins. Este într-o permanentă stare de alertă, anxios să nu stârnească mânia părintelui.

          Copiii neglijaţi sunt acei copii ai căror părinţi au o slabă capacitate emoţională de a se angaja pozitiv în dezvoltarea copilului. Pentru nou-născuţi neglijarea poate însemna consum de alcool, sau droguri, privarea de alimente şi îngrijire. Semnele sunt un copil murdar, mirositor, prea palid, care nu ia în greutate. Alteori neglijenţa parentală poate fi mai puţin evidentă (aşa cum am amintit mai devreme de copiii lăsaţi în grija bonelor şi a rudelor de către părinţi absenţi), copii care nu se simt doriţi, cărora le lipseşte afectiunea şi nimeni nu se interesează de nevoile lor emoţionale. Unii copii, pentru a compensa ceea ce adulţii nu le-au oferit, iau un rol parental de la o vârstă foarte fragedă, îngrijindu-se de ei şi de părinţi, aşa numitul fenomen de parentificare. Adulţii laudă această maturitate a copilului, însă copilul suferă de privarea de copilărie. Neglijarea copilului o puteţi privi ca pe o ucidere necruţătoare dar tăcută a spiritului uman.

     Copiii expuşi abuzului sexual pot fi abuzaţi de cei apropiaţi de care sunt dependenţi fizic şi emoţional. Pe langă părinţi, abuzatori pot fi bunicii, rudele apropiate şi alte persoane în care părinţii au încredere (profesorul, persoana care îngrijeşte copilul, vecinul, meditatorul). Abuzatorul menţine o relaţie pozitivă cu familia, abuzul se întâmplă când este singur cu copilul. Se crează o legătura secretă între abuzatorul sexual şi copil, abuzul ca şi secretul fiind menţinut până la ani prin ameninţări şi constrângere, copilul fiind vulnerabil, dominat de sentimentul complicităţii, al confuziei şi al fricii. Copilul se izolează de cei de vârsta lui, îşi pierde puterea de concentrare, apare un evident declin şcolar, iar la perioada adolescenţei are un comportament autodistructiv (abuz de substanţe nocive, prostituţie, tulburări de ataşament, regresii psihoafective, tentative de suicid).

       Copiii expuşi abuzului emoţional sunt supuşi unei acţiuni cronice a părinţilor sau îngrijitorilor, care are ca rezultat împiedicarea dezvoltării unei imagini de sine pozitive a copilului. Aceasta formă de abuz implică un model de comportament continuu faţă de copil, poate trece neobservat, cicatricile fiind interne. Voi enumera câteva forme de abuz emoţional: copii care sunt percepuţi în mod negativ de către părinţi încă de la naştere, apoi este aşa numitul Sindrom al Cenuşăresei, terorizarea copilului prin ameniţări cu bătaia sau părăsirea, violenţa între părinţi (este o formă de abuz emoţional), plasarea copilului între doi părinţi ostili în cazul divorţului, sindromul Munchausen by proxy sau prin intermediar.

Sindromul Munchausen este o tulburare psihică în care persoana pretinde că este bolnavă sau, în mod intenţionat, îşi induce simptomele unei boli. Intenţia este de a atrage atenţia asupra ei din ipostaza “bolnavului”.

Persoanele care sunt afectate de acest sindrom pot avea comportamente diferite: ele acuză diverse probleme fizice: dureri de cap, palpitaţii, ameţeli, arsuri stomacale (în general dureri care nu pot fi combătute), sau pot acuza probleme psihice (aud voci sau au halucinaţii), sau încearcă să se îmbolnăvească (îşi cauzează răni, încearcă să le infecteze).

Aceste persoane îşi exagerează boala şi îşi pot petrece ani de zile prin cabinete medicale şi spitale, făcând analize costisitoare, inclusiv intervenţii chirurgicale care ei ştiu că nu le sunt necesare, doar pentru a menţine atenţia partenerului, a personalului medical, a familiei asupra lor.

În urma observaţiilor clinice, au fost identificaţi câţiva factori care favorizează apariţia Sindromului Munchausen, şi anume: o boală din vremea copilăriei prin care copilul a beneficiat de atenţie medicală de lungă durată; o traumă emoţională cum ar fi neglijarea de către părinţi sau abandonul. Ca rezultat al acestei traume, persoana poate avea probleme nerezolvate cu părinţii, situaţie care îl provoacă să simuleze o boală. Ca adulţi, au compulsia de a se pedepsi (masochism) cu boala, hrănindu-şi convingerea că sunt nevrednici. Fiind bolnavi, îşi satisfac nevoia de a fi importanţi şi se simt în centrul atenţiei. Deasemenea îşi satisfac nevoie de a pasa responsabilitatea stării lor de bine şi a îngrijirii altor persoane.

În general sunt afectaţi de sindromul Munchausen persoane din două grupuri: femei cu vârsta între 20-40 ani, de cele mai multe ori cu formare medicală şi bărbaţi necăsătoriţi cu vârsta între 30-50 ani.

Diagnosticarea sindromului se face greu, dar, dacă sunt descoperiţi, aceşti pacienţi pleacă mai departe şi aleg alt doctor ca să le acorde atenţie.

Sindromul Munchausen by proxy sau prin intermediar presupune existenţa unui copil şi este, cum spuneam, un abuz emoţional asupra copilului, deoarece, aproape în toate cazurile, mama exagerează simptomele unei boli sau chiar induce boala copilului său pentru a-şi atinge ţelul, a primi atenţia medicilor. Pentru a perpetua legăturile create cu cadrele medicale şi pentru a menţine atenţia asupra sa, mama este capabilă să modifice rezultatele analizelor, să agraveze starea copilului (să-l otrăvească, să-l înfometeze, să-l sufoce sau să-i aducă o vătămare fizică) iar în cazurile cele mai grave să-i cauzeze moartea.

Aşadar, spectrul abuzului emoţional aduce cu sine comportamente peste “inadmisibil” dacă pot spune aşa. Abuzul emoţional asupra copilului este cea mai gravă formă de abuz, dar şi cea mai grea de depistat.

R.P: Dacă ar fi să elaborați un decalog al părintelui ideal, care ar fi ideile din acest decalog?

A.M.: Un părinte ideal își educă și crește copilul pentru viitor, îl încurajează, îl respectă, îi dă șansa de a se dezvolta și a-și clădi încrederea în sine, îl pregătește pentru a face față cerințelor vieții. Stilul pe care îl adoptă părintele ideal este democratic, părintele este un lider informat și priceput, îl consideră pe copil egalul lui, nu îl denigrează și nici nu-i minimalizează importanța și contribuția la viața familiei.

Am elaborat, pornind de la principiile de creşterea copilului adleriene, un decalog care poate folosi oricărui părinte care are dorinţa de a-şi creşte copilul într-un mod încurajator, pozitiv, ajutându-l şi dându-i voie să se dezvolte şi să se exprime, privindu-l ca pe un egal, atât în implicarea în luarea deciziilor importante ce privesc familia cât şi prin rolul pe care îl are în familie.

1. Încurajaţi copilul!

2. Utilizaţi consecinţa logică şi naturală!

3. Respectaţi copilul!

4. Distraţi-vă împreună!

5. Stăpâniţi-vă supra-protecţia!

6. Nu vă lăsaţi conduşi de frică!

7. Câştigaţi cooperarea!

8. Vorbiţi cu ei, nu lor!

9. Stimulaţi independenţa! “să nu faci niciodată ceva pentru copilul tău din ceea ce poate face singur”

10. Înfiinţaţi un consiliu de familie!

Încurajaţi copilul! Încurajarea este unul din aspectele cele mai importante pe care le puteţi face pentru copil. Lipsa încurajării duce copilul la un comportament deviant. Fiţi atenţi părinţi, un copil neascultător este un copil descurajat! E timpul să acţionaţi. Renunţaţi la supra-protecţie şi evitaţi descurajarea (atenţie la tonul vocii). Încurajaţi-l să devină independent, aşa vă arătaţi cel mai bine dragostea părintească.

Utilizaţi consecinţa logică şi naturală! Trăim într-o societate democratică, iar rolul părinţilor este de a ghida copilul. Utilizând consecinţa logică, responsabilizaţi copilul. Este momentul să-i oferiţi un cadru real în care să experimenteze consecinţa propriilor sale fapte.

Respectaţi copilul!  Arătaţi respect copilului, respectul mutual induce sentimentul egalităţii.

Distraţi-vă împreună!  Faceți-vă un obicei din a vă juca cu copiii, ora de joacă poate fi punctul forte care menține armonia și echilibru în familie. Jocul împreună cu copilul este esențial într-o lume în care interesele adulților se depărteză de interesele copiilor și este tot mai greu ca relația de egalitate să fie percepută.

Stăpâniţi-vă supra-protecţia! Protejând copilul fiți conștienți că îl protejați de viață. Copilul trebuie 
 pregătit să facă față vieții cu putere și curaj, nu cu sentimentul de neajutorare. Renunțați la a cocoloși copilul și lăsați-l să prindă încredere în el. Nu îl țineți supra-protejat și neștiutor, acest fapt îl plaseză pe o poziție de inferioritate și se va retrage din fața vieții.

Nu vă lăsaţi conduşi de frică!  Frica este periculosă, frica sapă curajul. Prin frică se poate controla cineva. Frica și precauția sunt două lucruri distincte. Frica elimină curajul de a trece prin viață.

Câştigaţi cooperarea! Imaginați-vă că familia e asemănată cu o mașină în mișcare. Cooperarea înseamnă ca toate roțile să se învârtă în aceași direcție, niciuna nu poate sta blocată. O mașină care merge este o familie în armonie. Oferiți cooperare ca să primiți cooperarea copilului.

Vorbiţi cu ei, nu lor!  Cele mai mari probleme dintre părinți și copii se nasc din lipsa comunicării. Acceptați liber ideile copilului vostru, explorați împreună sfera posibilităților, variantele de reușită sau eșec, puneți întrebări de genul: „ce se va întâmpla atunci? Cum te vei simți? Cum se vor simți ceilalți?”. Atunci și doar atunci copilul va avea încredere și vă va considera un partener cu care să găsească împreună soluții.

Stimulaţi independenţa! “să nu faci niciodată ceva pentru copilul tău din ceea ce poate face singur”  De câte ori faceți ceva în locul copilului, îi arătați cât de mari, buni, experimentați sunteți și cât de mic și neajutorat este el. Îl plasați în poziție de inferioritate. Lăsându-l să facă singur, îi arătați încrederea, îi dați posibilitatea de a învăța, de a se dezvolta, de a-și întări stima de sine, îl încurajaţi pentru viaţă.

Înfiinţaţi un consiliu de familie!  Întâlniți-vă săptămânal toți membri familie la consiliul de familie, în care să aduceți în discuție fiecare diverse probleme și să găsiți împreună soluții. Pe picior de egalite, respectați părerea copiilor și votați reguli (majoritatea câştigă iar ceilalţi se supun regulilor aprobate de majoritate) care se respectă până la următorul consiliu de familie, săptămâna viitoare.

R.P: Care sunt comportamentele nocive ale părinților dar care au la bază bune intenții?

A.M.: Recunoaştem că un copil este în primul rând o fiinţă socială, caracteristicile care-l fac distinctiv uman sunt relaţiile, interacţiunile sociale. Numai în societate, în grupul social, individul poate funcţiona şi implini pe sine. Primul grup social din care face parte este familia, primele interacţiuni sunt cu părinţii. De aceea este importantă această primă interacţiune deoarece pregăteşte copilul pentru celelalte grupuri sociale de mai târziu (familia extinsă, grădiniţa, şcoala, grupul de prieteni, serviciul etc.). Rămâne în slujba părinţilor de a sigura copilului puterea şi curajul de a se adapta şi a se descurca în afara limitelor familiei. De multe ori însă, călăuziţi de bune intenţii, părinţii au comportamente care eludează  încrederea în sine a copilului.
Câteva din aceste comportamente nocive care au la bază bunele intenţii sunt:

• pedeapsa (pedeapsa trebuie înlocuită cu aplicarea consecinţei logice şi naturale), 
• umilirea (este o formă de abuz emoţional care lasă urme interne), 
• lupta de putere (părintele să fie atent când doreşte să dea o lecţie copilului său, să facă în aşa fel în cât copilul să nu se simtă învins), 
• presiunea (părinţii îşi imaginează că dacă forţează copilul la mai mult acesta va produce performanţă, însă copilul este descurajat), 
• figura autoritară (propuneţi cooperarea, lăsaţi copilul să participe la activităţile în casă, respectaţi copilul şi ideile lui, fiţi clari în cerinţe, fiţi fermi şi consecvenţi).

R.P.Este parenting-ul ceva înnăscut sau trebuie învățat? Sunt necesare școli ale părinților?

A.M.: În mod cert sunt necesare şcoli ale părinţilor. Şi asta mă readuce la ceea ce ne învaţă şcoala, ne învaţă de toate, mai puţin cum să trăim. După ce terminăm şcoala, teoretic, suntem pregătiţi pentru viaţă. Şi totuşi... nu ştim cum să convieţuim într-o relaţie de cuplu, nu ştim cum să avem grijă de o casă, de o familie, de copiii noştri. Sunt atâtea lucruri despre care în şcoală nu auzim. Singurul domeniu pentru care şcoala ne pregăteşte este cel profesional, pentru a învăţa ce să facem restul vieţii noastre suntem direct răspunzători, fără indicaţii, fără sprijin, doar cu aşteptări. Şi atunci facem ce au făcut şi părinţii noştri şi înaintea lor bunicii noştri, ne trăim relaţia de iubire aşa cum am văzut la ei, ne creştem copiii aşa cum ne-au crescut şi ei. Pare atât de simplu, însă nu e. Modul de viaţă s-a schimbat mult în ultima generaţie, de la alimentaţie, la modul de comunicare, la sistemele informaţionale totul e modificat. Nu ne creştem copiii în mediul în care am crescut noi, este nevoie să ne adaptăm la societatea în care trăim, implicit să ne adaptăm şi comportamentele.

R.P. Ce anume influențează stilul de parenting? (stres, felul cum s-au comportat propriii părinți, etc)

A.M.:A fi părinte am învăţat devreme ce înseamnă, încă din copilărie. Atunci ne-am observat părinţii, cum se comportă, cum vorbesc cu noi, cum şi ce vorbesc între ei, cât sunt de autoritari sau lipsiţi de autoritate, ce le place, ce nu, ce vor de la noi copiii, ce nu vor sa facem, ce ne-au cerut, cum ne-au cerut, ce ne-au spus, ce nu ne-au ascuns, cum ne-au iubit, sau cum au uitat să o facă.... Toate aceste cunoştinţe, amintiri, sunt stocate undeva acolo în memoria noastră. Ei au fost primul nostru model de parenting, model pe care în mod neconştient îl copiem sau în mod conştient îl schimbăm atunci când îl aplicăm copiiilor noştri. Asta este prima influenţă, modelul propriilor părinţi.

Mai avem înmagazinate în noi, modelul parental al bunicilor şi al tuturor adulţilor care ne-au impresionat copilăria. Pentru că, în cele din urmă, un individ este alcătuit din fragmente de familii. Achiziţionăm modele de acţiune de la mamă, de la tată, de la bunici, ne formăm convingerile după valorile familiei din care venim, în care şi mama şi tata au valori diferite cu care au venit, şi şi-au mai creat şi valori şi reguli proprii.

Apoi mai este imaginea despre familia ideală pe care ne-am creat-o fiecare, ca să ajungem la ea, ne creem şi propriul model de parenting. Observăm pe ceilalţi părinţi, trecem prin filtrul nostru “mi se potriveşte? Aş putea folosi asta? Dă roade? Sau Aşa nu.”. Învăţăm să fim părinţi de la copii, fiecare copil e altfel, are alte nevoi, alte cerinţe de la noi, părinţii. Învăţăm de la educatoarele copilului, de la consilierea parentală, din cărţi. Şi în cele din urmă, din tot dinamismul ăsta, corelat cu personalitatea noastră, se iveşte propriul stil de parenting.

R.P. E bine sau e rău ca părintele să fie autoritar? Câtă autoritate e bună și unde e depășită limita?

A.M. : Din perspectiva psihologiei individuale, principiile de creştere a copilului sunt de manieră democratică, asta implică egalitate, iar părinții nu mai pot să-și asume rolul de autoritate. Autoritatea implică dominanță; un individ are puterea asupra altui individ. Nu poate exista o astfel de dominare între egali. Dominare înseamnă forță, iar puterea trebuie înlocuită cu tehnici de influențare egalitare (o parte dintre ele se regăsesc în decalogul părintelui ideal).

R.P. Care sunt nevrozele mai noi ale părinților de azi? Competitivitatea? Își încarcă prea mult copiii cu activități, etc sau dimpotrivă, îi lasă fără ghidaj cu totul, în ideea că trebuie să crească liberi și să experimenteze orice?

A.M. Oriunde mergem auzim expresii de genul: “ne cresc dinţişorii”, “ne doare burtica”, “am început şcoala”, “am făcut febră”, “aşa plângem când ne e foame” etc. Într-o mare măsură aceşti părinţi se identifică cu copiii lor, de parcă nu ar fi entităţi diferite, ci una. De parcă părintele respectiv a mai primit o şanşă de face lucrurile pe care a eşuat în copilărie, în adolescenţă, ca adult a le face. Părintele pur şi simplu îşi proiectează dorinţele nesatisfăcute asupra copilului. De exemplu, un copil de câţiva anişori are camera plină de jucării de care nu are nevoie şi cu care nu se va juca vreodată, fiindcă sunt prea multe, iar părintele spune plin de el “i-am luat toate jucăriile pe care eu nu le-am avut”. În acest caz e evident că a fost îndeplinită o dorinţă a părintelui, nu o nevoie a copilului. Doar părintele respectiv nu poate vedea evidenţa.

Părintele doreşte să demonstreze prin copil că are valoare, succesul şcolar al copilului înseamnă succesul lui ca şi părinte şi ca individ. Părintele doreşte să-şi înăbuşească sentimentul de neîmplinire prin reuşitele copilului său, îşi face un scop de a-şi aduce copilul pe prima treaptă a oricărei competiţii, pune presiune pe copil. El trebuie să fie competitiv, să fie bun la toate, să fie primul. Primul la şcoală, chiar dacă asta înseamnă ore prelungite de teme, meditaţii costisitoare cu profesori, în detrimentul timpului de joacă al copilului. În această privinţă este uşor pentru că sistemul şcolar actual încurajează competiţia între elevi şi învăţarea are ca scop obţinerea de note mari, aşa că părintelui i se pare firesc ceea ce face, i se pare firesc să ceară copilului performanţa şcolară.

Doreşte să fie şi primul la orice altă activitate. Şi dacă nu credeţi, priviţi pe reţelele de socializare la cunoştinţe şi veţi constata că sunt foarte multe laude şi imagini de reuşită ale copiiilor lor în: karate, înot, pictură, muzică (pianul, chitara şi tobele sunt la modă), ski, dansuri, tenis, limbi străine, echitaţie, fotbal ş.a.m.d. Unii copii sunt înzestraţi şi au succes într-un domeniu fără să depună prea mult efort, însă acolo unde unde un copil are succes în mai multe activităţi, e posibil să fie exercitată o mare presiune asupra lui din partea părinţilor. Presiunea renunţării la copilărie. Acest copil supus presiunii de a fi numărul 1 este cel care va deveni un adult nevrotic.   

A fi în competiţie cu ceilalţi este una din greşelile cele mai mari ale părinţilor nevrotici în cerinţele faţă de copii lor. Încă nu sunt pregătiţi să accepte ideea că un copil nu trebuie comparat cu alt copil ci cu sine însuşi. A fi azi puţin mai bun decât ieri, asta e competiţia sănătoasă pe care ar trebui să o urmarească fiecare individ.

         La polul opus încărcării excesive cu activităţi a copilului, sunt părinţii care îşi lasă copiii fără ghidaj. Aceşti copii sunt expuşi datorită neglijenţei părinţilor, formându-şi valori de viaţă după normele televizorului şi a facebookului. A asigura copilului bunăstare materială, dar a nu fi prezent afectiv în viaţa lui, este tot o formă de maltratare a copilului. În această categorie intră şi părinţii care îşi abandoneză copiii în grija rudelor sau chiar a bonelor pentru a lucra în străinătate, sau în altă localitate pentru lungi perioade de timp. A fi asigurat traiul material nu este suficient pentru un copil, el are mult mai multă nevoie de dragostea şi îmbrăţişarea părinţilor decât de ultimul model de android.

R.P. Ce ați vrea să le spuneți celor care plănuiesc să aibă un copil? Ce nu știu oamenii despre parenting și află abia după ce devin părinți?

A.M.: Părinţi care plănuiţi să aveţi un copil, lăsaţi planurile şi treceţi la acţiune. Orice plan vi-aţi face astăzi, venirea pe lume a unui copil îl va da peste cap.

Parentingul se învaţă, se trăieşte, se exersează zi de zi, iar atunci când îţi permiţi să răsufli pentru o secundă uşurat că ai învăţat şi ai aplicat mulţumitor lucrurile, copilul ţi-o ia înainte, trece în altă etapă de dezvoltare şi-ţi ridică noi semne de întrebare. 
A fi părinte este o provocare continuă, nu ai pauză, nu ai liber, nu ai concediu. A fi părinte înseamnă să fi în mişcare, să fii deschis către nou, să te aştepti să fii surprins oricând de ceva neimaginat, să fii pregătit să râzi, sa fii pregătit să plângi. A fi părinte este o disperare şi o bucurie în acelaşi timp. A fi părinte înseamnă să gândeşti pentru doi, să ştii ce e bine pentru copilul tău şi să ai întelepciunea de acţiona de multe ori împotriva instinctului în favoarea copilului. Parentingul se ia cu linguriţa. Câte o bucăţică în fiecare zi.

Adriana Marton

Psiholog şi psihoterapeut, Timişoara

www.adrianamarton.blogspot.ro

https://www.facebook.com/AsaCumSunt

                                                                                       Made by Adriana with love