Aglomeraţie sau când mai mult e mai puţin

        Unde sunteţi voi oameni când mi-e dor de voi? Ciudat, după ce am pus întrebarea asta, mintea mi-a luat-o în direcţii... Ce e dorul de oameni? De care oameni mai exact mi-e dor? De ce uneori nu-mi sunt autosuficientă şi mă apucă stupidul „dor” de a fi cu alţii? Chiar suntem fiinţe sociale.... chit că ne naştem singuri (şi nu din voinţa noastră, niciunul dintre noi nu a cerut vreodată să se nască), murim singuri (când e, e, vorba aia, surprizăăăă), dar ce e cel mai paradoxal e că trăim singuri. Singuri. Înconjuraţi de alţi oameni şi cam atât... chiar şi în casele noastre alegem să fim singuri fiindcă e prea mult, prea greu, prea descurajant să ne dezvelim cu tot ceea ce simţim, gândim, nutrim celui de lângă noi.

Ne e teamă de prea mult din noi, ne ferim să dăm prea multe straturi la o parte, ne e teamă să ne dezvăluim esenţa. (Poate ne temem de noi? E retorică.) Aşadar, conştient alegem să rămânem singuri chiar şi în compania celor mai apropiaţi (fizic, aleşi şi oamenii ăştia, tot de noi). Creatură ciudată e omul. Omul acela sau altul, nu eu. Nu e vorba despre mine nici măcar în singurătatea mea...

Despre dor... ne e dor de cineva anume? Nu există aşa ceva... ne e dor de noi, ne e dor să simţim ceea ce am simţit în prezenţa unui om anume, ne e dor e de fapt lipsa unei stări de care ne-am bucurat la un moment dat, dar, ca orice stare, ea e finită, se termină. Zicem că ne e dor, ne e dor de noi aşa cum am fost la un moment dat... Dor, cuvântul ăsta românesc... cât de bine ni l-am integrat în limbaj, până sub piele, pătrunde până la suflet. Suflet. (Altă dată discuţia asta).

Unde sunteţi oameni când mi-e dor de voi? Atâţia oameni pe planetă... dar oare câţi om fi? Verific cu google (e bun google ăsta, poate ţine loc de mamă, de tată, de enciclopedie, de mentor, de bibliotecă, de doctor, de farmacist, de sună un prieten, de... orice vrem noi). Aha, am găsit, vi-am spus că e bun. Word population clock... e greu, cifrele se schimbă la câteva milisecunde. Informativ, scriu populaţia din secunda asta 7.668.148.235 şi a trecut, populaţia globului s-a schimbat în timp ce scriam propoziţia asta. Mă mai uit un pic... bună unealta asta, îmi hrăneşte curiozităţi. Azi s-au născut 377.881 oameni (care nu au cerut să se nască, da?). Câţi au murit nu am să vă spun (probabil că o parte dintre ei au cerut să moară). Azi populaţia a crescut cu 221.443 oameni. Priviţi la cifrele scrise. Fiecare cifră reprezintă o viaţă de om. Şi totuşi, cu toată aglomeraţia asta de pe planetă, mi-e dor de oameni. Şi totuşi, sunt singură. Nu e vorba că mă simt singură, chiar sunt singură... şi nu e nici miezul nopţii încă.

Mulţi oameni, eu singură...

Citind ce scriu, probabil acum îţi imaginezi că-s o tipă singură (care n-are nici măcar o pisică, dar mai oameni), că sunt disperată după socializare. Despre partea asta a vieţii aş avea multe de spus, dar, pe scurt... socializare am din plin... acum, în clipa asta, surpriză, sunt căsătorită şi am copii: 3 mai exact. Locuiesc cu mine în casă şi... dorm. Cu toţii. Doar eu sunt singură, înconjurată de pereţii livingului. Pereţii, limita fizică ce ne desparte, dar ştim cu toţii că nu e asta.

Este esenţa înţelegerii misterului vieţii: ne naştem singuri şi murim singuri. Dar, undeva pe parcurs, pe la 23:43, trăim singuri.  

                                                                                   Made by Adriana with Love