În căutarea sensului vieții

               Care este motivul pentru care nu te sinucizi?

            Acestă întrebare o punea uneori pacienților săi care sufereau de necazuri mai mici sau mai mari, dr. Frankl, cunoscut ca părintele logoterapiei, cunoscută astăzi ca și terapia existențială.  De curând am citit o carte extraordinară, bine, eu și încă 9 milioane de oameni, o carte care întrețese firavele ițe ale speranței într-o situație de viață deznădăjduită, viața în inumanele lagăre de concentrare, acolo unde ființa umană a fost redusă la cea mai rudimentară formă de existență. Pornind de la proria-i experiență, cumplită, umilitoare sufletului uman, sfâșietoare fizic și psihic, fiind în pericolul de a fi omorât de la un minut la altul, dr. Viktor Frankl îșî pune niște întrebări despre condiția umană, aflând pe propria-i piele ce face o ființă umană atunci când „nu mai are nimic de pierdut, în afară de această viață ridicol de despuiată”.
Așadar, se arată pentru dr. Frankl, tema centrală a existențialismului: a trăi înseamnă a suferi, iar a supraviețui înseamnă a găsi un sens în suferință. Dacă există un rost în viață, atunci trebuie să existe un sens și în suferință, și în moarte. Mi-a plăcut cartea, am adorat-o și totuși nu o recomand. E prea multă durere în partea autobiografică, e mult prea multă suferință pe care astăzi, raportat la stilul vieții, aproape că nu o putem concepe posibilă.

               

         Sensul vieții, această căutare permanentă în acest miracol care este viața... această căutare permanentă a esenței individuale a ridicat dintotdeauna întrebări omului, fie că ne referim la psihologie, fie că ne îndreptăm atenția înspre antropologia filosofilor, fie că ieșim din domeniul științei și ne orientăm către întrebările lăuntrice pe care fiecare dintre noi le are, întrebări care zac în noi, sunt ca un foșnet de fundal până le dăm voie să iasă, până le dăm glas. Care este sensul vieții mele?

         

         În acest sens, în "Psihologia persoanei", Nicolae Mărgineanu a scris (și mi-a plăcut ce a scris): Pătrunderea naturii umane, e una din cele mai vii preocupări ale omenirii din toate veacurile. Atât în filosofie și literatură, căt și în viața practică. Ea e începutul înțelepciunii la Socrate și cheia tragediei la Eschil, misterul după care se frământă mintea lui Faust și leitmotivul din dramele lui Shakespeare sau romanele lui Dostoievski, virtutea omului politic și arma cea mai de preț a celui de afaceri. Cunoașterea omului e, fără indoilă, condiția de bază a oricărei încercări umane.

   

            Alfred Adler vorbește foarte plastic despre sensul vieții, descriind o linie de viață și o lege de mișcare care îl domină pe om, fără ca el să înțeleagă, fără ca el să-și dea seama de ele. Mai mult, afirmă că această lege de mișcare își are originea în spațiul îngust al copilăriei și se dezvoltă conform unei opțiuni automate de folosire liberă a forțelor native și a impresiilor provenite de la lumea din afară, fără ca acțiunea să poată fi exprimată printr-o formulă matematică.

      Logoterapia este considerată a treia școală vieneză de psihoterapie. Prima școală vieneză de psihoterapie îi aparține lui Sigmund Freud și este psihanaliza, cea de-a doua lui Alfred Adler – psihoterapia individuală, psihoterapia adleriană de astazi. Logoterapia se concentrează asupra sensului existenței umane și asupra căutării sensului de către om. Această strădanie a omului de a găsi sens în viața sa reprezintă forța motivatoare primă în om, conform logoterapiei. Este voința de sens, în contrast cu principiul plăcerii (sau voința de plăcere) pe care se centrează psihanaliza freudiană și, în aceași timp, în opoziție cu voința de putere (luptă pentru superioritate) pe care se centrează psihologia adleriană.

     Personal am optat pentru psihoterapia adleriană, deoarece (sunt mai multe motive, de fapt, dar îl specific pe cel mai atrăgător), în viziunea adleriană, omul este privit holistic, el  este o parte a întregului. De aceea, accentul se pune pe rezolvarea individuală a trei mari probleme, care ne sunt date în mod irevocabil: atitudinea față de semeni, profesiunea (munca) și dragostea. Și... mai are și o parte existențială și una teleologică.

     

     Psihologia individuală a lui Adler se situează pe teritoriul evoluției, și, din această perspectivă, orice strădanie omenească este o strădanie către perfecțiune. Expresia psihică este, în fapt, percepută ca o mișcare de la o minus-situație la o plus-situație. O cale de mișcare de la negativ către pozitiv pe care fiecare persoană și-o dă de la începutul vieții, în limita calităților și capacităților înnăscute, utilizate într-o libertate relativă. În fața perfecțiunii, ideală și irealizabilă, individul se simte cuprins de un sentiment de inferioritate, sentiment care acționează ca un imbold. Sentimentul de inferioritate, strădania către biruință și sentimenul de comuniune socială sunt pilonii cercetării în psihoterapia individuală.

        

     Vidul existențial este un fenomen larg întâlnit în zilele noastre, se manifestă mai ales printr-o stare de plictiseală. Probabil că azi, îl înțelegem mai ușor pe Schopenhauer când afirma că omenirea este sortită să oscileze la nesfârșit între două extreme, între necazuri și plictiseală.

      

     Un exemplu este nevroza de duminică, un tip de depresie care îi afectează pe oameni atunci când devin conștienți de lipsa de conținut din viața lor, când alergarea de peste săptămână a luat sfârșit și golul din ei începe să se manifeste. Personal, m-am tot întrebat de ce duminica mall-urile și hipermarketurile din Romania sunt arhipline de oameni bezmetici care, cumparători sau nu, atârnă pe acolo, sau se plimbă fără vreun țel. Poate fi modalitatea de apărare împotriva vidului existențial, atribuind o activitate neînsemnată (sau însemnată cum sunt cumpărăturile pentru următoarea săptămână) zilei de duminică, tocmai pentru a nu se instala această stare de lipsă de conținut a vieții.

Nu puține cazuri de suicid se datorează vidului existențial. 

      Fenomene răspândite precum depresia, agresivitatea, dependența pot fi mai ușor înțelese prin prisma vidului existențial. Uneori, acest fenomen, poartă măști. Dacă voința de sens este blocată, este compensată și înlocuită de voința de putere, chiar și prin forma cea mai primitivă – voința de bani. Alteori prin voința de plăcere. Acesta e și motivul pentru care frustrarea existențială sfărșește adeseori într-o compensare sexuală. În astfel de cazuri putem observa cum libidoul sexual sfârșește în vidul existențial.

      Probabil, cu vorbele lui Nietzshe în minte: "Cel care are un de ce pentru care să trăiască, poate să suporte aproape orice" și cu propria experință traumatică de viață dusă la limita umanului, dr. Frank a început să-și întrebe pacienții: care este motivul pentru care nu te sinucizi? Cu alte cuvinte, el dorea să afle acea valoare care dă sens vieții fiecărui individ. Astfel, în logoterapie a descris trei moduri prin care putem găsi sensul în viață: 1. creând sau înfăptuind ceva (munca creatoare- calea activă, cea mai vizibilă cale), 2. experimentând ceva (bunătatea, adevărul, frumosul, admirația pentru natură, bucurându-ne de cultură – calea pasivă, de contemplare) sau cunoscând pe cineva ( dragostea pentru o altă persoană, cunoscând o altă ființă omenească în unicitatea ei, prin iubire), 3. Prin atitudinea pe care o avem în fața unei suferințe inevitabile (constă a transforma o tragedie personală într-un triumf, a transforma o nenorocire într-o realizare omenească, adică așa cum evocă în carte dr. Frankl, singurul lucru care-i rămâne deținutului, este ultima dintre libertățile umane- capacitatea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de împrejurări date, de a-și alege propriul mod de a fi). Sens și responsabilitate, pe scurt, esența logoterapiei.

      O altă întrebare care-mi vine acum în minte, este din cărțile lui Irvin Yalom (existențialist contemporan de ale cărui scrieri m-am îndrăgostit de câțiva ani încoace), dr. care are obiceiul să-și întrebe pacienții care au dificultăți în a-și descoperi sensul vieții: ce crezi că va scrie pe epitaful tău? Exact acele cuvinte, reprezintă sensul vieții...

        Ce îmi place tare la terapia existențială este că dragostea nu este interpretată ca un simplu epifonemen (un fenomen care se întâmplă ca rezultat al unui alt fenomen primar) al înclinațiilor și instinctelor sexuale. Dragostea este un fenomen la fel de fundamental ca și sexul, în mod normal, sexul este un mod de exprimare a iubirii. Sexul este o modalitate de exprimare a trăirii acelei intimități supreme care se numește dragoste. Cum sa nu iubesc logoterapia? 

                                                                       Made by Adriana with Love