sâmbătă, 22 mai 2021

Cand este momentul bun pentru divort?


     Cand este momentul bun pentru divort?

     Intrebarea asta mi-a fost pusa de multe ori de parintii care erau (sau nu) hotarati sa divorteze. E o intrebare foarte dificila pentru ca, indiferent de motivele divortului, parintii au responsabilitati fata de copii (grijile fata de ei sunt sociale, financiare, psihologice, afective), unul sau ambii parinti simt o parte de vina fata de copiii. Vina de a nu oferi viata aceea ideala copiilor, viata frumoasa pe care au visat/dorit sa le ofere. Vina de a nu le oferi ce nu au primit ei de la parintii lor. Vina de a pune asupra lor “stigmatul” social. Vina de a nu-si tine in brate copiii in fiecare zi (desi multi nu au facut-o nici pana acum). Vina de a-si pune fericirea/nefericirea lor inaintea copiilor.  

       Fiecare parinte isi formuleaza propriul raspuns la aceasta intrebare: cand sunt copiii mari, niciodata - ne “sacrificam” pentru copii, cand o ducem la gradinita pe cea mica, cand va merge cel mic la scoala, dupa ce da fata examenul, dupa vacanta de vara, dupa ziua copilului,  dupa ce ia baiatul bac-ul, dupa ce implinesc copiii 18 ani… s.a.m.d. Cati parinti, atatea raspunsuri la aceasta intrebare, intrebare de la care pornesc multe anxietati, sentimente de vina, teama de a nu fi un parinte bun, teama de judecata celor apropiati, teama de judecata propriilor copii.

   
Cand este momentul bun pentru divort?
  

    Nu exista un moment bun pentru divort atunci cand e vorba de copii. Orice moment este la fel!

   Copiii sunt deja intr-o situatie care nu este benefica pentru ei,  traiesc intr-o familie alaturi de parinti nefericiti, traiesc situatii toxice, ei simt asta, respira asta zi de zi, traiesc in absenta iubirii oricat ar incerca parintii sa se ascunda. Copiii sunt autentici, ei simt tensiunea care exista intre parinti, tristetea lor, furia lor, ura lor, deznadejdea lor, o vad in fiecare gest al parintilor, in fiecare privire a lor…. zambete fortate, voci prefacute si falsa atmosfera protectoare mimata de parinti nu face decat sa-i intristeze si confuzeze si mai mult. Asa cum spunem in psihoterapia adleriana, copiii sunt foarte buni observatori si groaznici interpreti. Ei observa tot, mult mai multe decat parintii isi dau seama, insa, trec totul prin prisma gandirii lor de copii, isi trag concluziile lor, pe baza cunostintelor si a capacitatii lor de intelegere. Dragi parinti, vorbiti deschis copiilor despre ceea ce se intampla, onestitatea fata de ei le creste increderea in ei si in voi ca parinti. In absenta informatiilor autentice din partea parintilor, copiii isi vor crea diverse scenarii desprinse de realitate, isi vor face mult mai multe griji intr-o situatie care este deja stresanta pentru ei.  

   

   Divortul poate fi privit ca o incurajare pentru copii.  Prin divort copiii au posibilitatea de a se bucura de  de parinti fericiti, de momente de calitate alaturi de ei, au ocazia de a simti mai multa iubire.  Ei pot invata ca, atunci cand o relatie de adulti se termina, una mai frumoasa sau mai potrivita poate incepe. Ei pot invata ca, in orice situatie s-ar afla, mereu au posibilitatea de a alege si parcursul vietii lor le apartine.

      Parintii sunt primele modele de adulti din viata unui copil, modul in care parintii reusesc sa-si rezolve problemele dintre ei (la nivel de cuplu si la nivel individual), va fi un exemplu pentru viitorii adulti, astazi copii.  Mai mult, copiii se pot bucura de doua familii fericite, pot beneficia de mai multa bucurie alaturi de parinti multumiti de viata lor. Vor apartine in continuare, chiar daca parintii au ales sa se separe.

      In astfel de situatii parintii subestimeaza copiii, dar acestia pot invata din conflict. Conflictele adultilor le dau ocazia sa invete care e scopul unui conflict, cum se incheie el, sa nu se teama de conflicte si sa stie ca pot face fata conflictelor. Conflictele dintre  adulti sunt un mod de crestere fiindca ofera ocazia de a-si imbunatati comportamentul.

      Dragi parinti aflati in aceasta situatie, va incurajez spunandu-va ca fiecare familie e unica. Fiecare familie isi are regulile ei, limitele ei, componenta ei, relationarea dintre membrii familiei este unica iar totul este in dinamica. 


                                                                                                        Made by Adriana with Love

joi, 2 aprilie 2020

Pandemia sau trăind față în față cu alegerile



    Agitatie mare, panica, Covid-19, boala, epidemie, moarte, si mai multa panica, vitamina C, masti, sapun, manusi, clor, stai la distanta, nu stranuta! si mai multa panica. Da, filmul in care traim acum, sau, mai bine zis cum un mic virus, mai mic decat un fir de nisip a schimbat viata intregii planete…. 7,8 miliarde de oameni afectati intr-un fel sau altul. De la o zi la alta viata se schimba, brusc.
Daca te astepti sa-ti spun ce sa faci si cum sa procedezi in perioada pandemiei, poti sa treci mai departe la alt site ca nu o sa gasesti asa ceva aici. Astazi subiectul e unul simplu: noul corona virus, mic si extrem de contagios, ne pune fata in fata cu alegerile pe care le-am facut in viata noastra.
Stam in casa. Fiecare in casa lui. Traim fiecare in casa lui, exclusiv. Cu alegerile fiecaruia. Avem timp sa vedem daca ne place sau nu ce am ales. Cum ce?

joi, 6 februarie 2020

Capitolul X


 
Cum ai spus?

Tu traiesti acum ce nu ai trait la 20 de ani, asa-i?”
Si m-ai facut sa-mi reamintesc ce se intampla in viata mea la 20 de ani, mi-am reamintit cu voce tare mici evenimente, mici fragmente din cine eram la varsta aia, ce aspiratii aveam, ce-mi doream de la un barbat…. Sau de la un baiat mai exact, de la prietenul meu. Si, ce nu ti-am spus, e ca mi-am reamintit de mine asa cum eram, tanara, frumoasa, studenta in anul 2, mai putin zambareata si fara prea multa incredere in mine. Mai degraba timida, prea timida fata de mine sa am curajul macar sa ma gandesc sa-mi dau voie sa ma cunosc, prea deconectata sa stiu ce-mi doresc de fapt, prea neincrezatoare sa-mi spun parerea, prea confuza ca sa-mi stiu rolul intr-o relatie pe care o credeam de iubire, mai mult ca sigur ca faceam pe placul celorlalti si eram deziluzionata cand ceilalti nu-mi indeplineau micile asteptari pe care le aveam. 

sâmbătă, 21 septembrie 2019

Necondiționat


- Știi că te iubesc...
- Da... știu... și mă ajută. Dar nu știu cum o s-o scot la capăt cu el.... 
-  Iubito, te vei descurca, ca de fiecare dată.
- Ție așa ți se pare? Că mă descurc? 
- Până acum te-ai descurcat și nu a fost greu pentru tine.

joi, 6 decembrie 2018

Aglomeraţie sau când mai mult e mai puţin


        Unde sunteţi voi oameni când mi-e dor de voi? Ciudat, după ce am pus întrebarea asta, mintea mi-a luat-o în direcţii... Ce e dorul de oameni? De care oameni mai exact mi-e dor? De ce uneori nu-mi sunt autosuficientă şi mă apucă stupidul „dor” de a fi cu alţii? Chiar suntem fiinţe sociale.... chit că ne naştem singuri (şi nu din voinţa noastră, niciunul dintre noi nu a cerut vreodată să se nască), murim singuri (când e, e, vorba aia, surprizăăăă), dar ce e cel mai paradoxal e că trăim singuri. Singuri. Înconjuraţi de alţi oameni şi cam atât... chiar şi în casele noastre alegem să fim singuri fiindcă e prea mult, prea greu, prea descurajant să ne dezvelim cu tot ceea ce simţim, gândim, nutrim celui de lângă noi.

miercuri, 8 august 2018

Viaţa ca o cifră




 

Ce sunt cifrele?
 Dacă privim în vieţile noastre, ne dăm seama că totul e format din cifre şi tot ce e format din cifre capătă importanţă: vârsta, înălţimea, greutatea, mărimea casei (câţi mp are apartamentul), nr de cai putere ai maşinii, caloriile din mâncarea favorită, numele şi data naşterii, şirul lui Fibonacci regăsit peste tot în natură, mai mult, există chiar şi o ştiinţă numită numerologie care-ţi spune tot, face inclusiv predicţie asupra vietii tale pornind de la cifre.

Prima şi prima cifră pe care o învăţăm cu exactitate şi care de mici începe să ne definească e  răspunsul la întrebarea (aparent banală): „Câţi ani ai?” „3 ani şi 4 luni”. Orice conversaţie cu un copil începe cu cele 2 întrebări standard: cum te cheamă şi câţi ani ai, plus un zâmbet. Aşa am fost şi noi întrebaţi, aşa întrebăm şi noi la rândul nostru. Astfel, vârsta devine un indicator pentru noi, de mici ne defineşte şi în acelaşi timp, creează nişte aşteptări de la noi.

joi, 20 iulie 2017

În căutarea sensului vieții


               Care este motivul pentru care nu te sinucizi?

            Acestă întrebare o punea uneori pacienților săi care sufereau de necazuri mai mici sau mai mari, dr. Frankl, cunoscut ca părintele logoterapiei, cunoscută astăzi ca și terapia existențială.  De curând am citit o carte extraordinară, bine, eu și încă 9 milioane de oameni, o carte care întrețese firavele ițe ale speranței într-o situație de viață deznădăjduită, viața în inumanele lagăre de concentrare, acolo unde ființa umană a fost redusă la cea mai rudimentară formă de existență. Pornind de la proria-i experiență, cumplită, umilitoare sufletului uman, sfâșietoare fizic și psihic, fiind în pericolul de a fi omorât de la un minut la altul, dr. Viktor Frankl îșî pune niște întrebări despre condiția umană, aflând pe propria-i piele ce face o ființă umană atunci când „nu mai are nimic de pierdut, în afară de această viață ridicol de despuiată.