Din mai multe motive, sau poate din niciunul… Am descoperit psihoterapia adleriana acum cativa ani cand viata mea se afla intr-un moment de cumpana, intr-un impas- intr-o situatie de genul care credeam ca se intampla numai in filme- la care nu m-as fi gandit vreodata ca voi ajunge, dar totusi s-a intamplat. Am inceput sa-mi pun intrebari, am citit mult, am continuat sa-mi pun intrebari iar apoi am inceput procesul terapeutic. Nu a fost nici o clipa usor, dimpotriva, a fost cu lacrimi si durere, a durat o perioada lunga pana ce toate bulversarile din viata si inima mea s-au linstit,s-au modelat, estompat, au inceput sa capate sens. A fost momentul in care am inceput sa recunosc fata de mine multe din acele
ascunzisuri ale neconstientului care-mi salvau Sinele. A fost momentul in care am inceput sa ma accept asa cum sunt, cand mi-am acceptat toate limitarile, mi-am inteles frustarile si am decis sa fiu asa cum sunt, sa traiesc asa cum imi doresc sa traiesc. Probabil ca am avut de partea mea si putin noroc… am fost ajutata de un geniu, il cheama Alfred Adler si de mult a parasit lumea celor care respira. Si cu toate astea m-a ajutat. Timp de 40 ani din viata lui si-a dedicat-o psihologiei individuale, avand o bogata activitate clinica si stiintifica, a reusit sa puna la cale un sistem atat de simplu de inteles si utilizat, atat de performant incat atunci cand l-am descoperit si incercat pe pielea mea am realizat ca este ceva de care oricine se poate folosi pentru a-si crea viata asa cum si-o doreste, pentru a-si imbogati viata cu frumuseti si valori, pentru a-si aduce liniste in suflet.
Prima afirmatie care m-a frapat a fost: “a fi om inseamna a fi imperfect!”, cum adica? Nu sunt perfecta?! Apoi am inceput sa privesc lucrurile din prisma acestei afirmatii si atunci a inceput schimbarea. Oricine isi recunoaste limitarile, imperfectiunea, accepta ca si cei din jurul lui sunt imperfecti, cand am inceput sa privesc asa in jur, am devenit mai toleranta, am cautat sa adaug fiecarui gest “rauvoitor” sau “indiferent” venit din partea celorlalti “circumstante atenuante”, am cautat sa-i inteleg pe cei de langa mine, nu sa-i mai judec. Am fost ingaduitoare cu mine in primul rand, iar apoi am avut puterea de a fi ingaduitoare cu cei din jurul meu.
Privind in urma la propria-mi experienta, incerc sa descriu putin, asa cum am perceput eu, procesul psihoterapeutic: a fost in primul rand de lunga durata (luni de zile), a fost frumos, incurajator, foarte util, presarat cu lacrimi de bucurie, tristete, furie, recunostinta, multumire, plin de uimire, durere, limitare, uitare si readucere in memorie, presarat cu “aha!”- lumina, usurare, recunoastere, acceptare- a fost la propriu reducator de riduri, aducator de noi cai, noi prietenii, noi confirmari, noi viziuni, noi impliniri.
Incet, incet, pas cu pas cu pas, zi de zi am descoperit cateceva nou despre psihoterapia adleriana si mai ales despre mine.
Ce crede Adler despre iubire? Spune ca e abilitatea de a fi mult mai interesat de partener decat de tine. … hm, asta m-a pus pe ganduri. Interes in interesul celuilalt, suna interesant, insa egoismul incearca sa ma plaseze pe primul loc. Referitor de abilitatatea de a fi interesat mai mult de cel de langa tine, Dalai Lama spune: “Noi, oamenii, suntem fiinte sociale. Venim pe lume rezultand din actiunea altora. Supravietuim aici intr-o dependenta de ceilalti. Fie ca ne place, fie ca nu, in vietile noastre exista rareori un moment in care sa nu profitam de pe urma actiunilor altora. Ei bine, acesta este motivul care face sa fie doar rareori o surpriza faptul ca cea mai mare parte a fericirii pe care o traim survine in contextul relationarii noastre cu ceilalti.”
Sentimentul comunitar, unul dintre principalele concepte adleriene, e cel ce ne tine in viata pe pamant, datorita acestui sentiment ne putem interesa de cei de langa noi, putem empatiza, putem ajuta, putem coopera, putem crea o lume mai frumoasa. Si tot acest sentiment comunitar lipseste multora din jurul nostru, lipsa lui genereaza durere, furie, agresivitate, indiferenta, divorturi, despartiri, absenta capacitatii de dezvoltare, violenta dusa la extrem, razboaie, ura si singuratate.
Ce spune Adler despre persoanele care se comporta rau cu ceilalti, oameni plini de vorbe vatamatoare, actiuni negative si uracioase? In spatele acestei masti se gaseste multa suferinta. De unde vine suferinta? Cum se manifesta? La ce serveste? Si mai ales cum se poate indeparta. Adler vorbeste despre personalitatea nevrotica.
Incep prin a defini acest timp de personalitate ca una care are nevoie de multa intelegere, ea insasi aflandu-se intr-o mare suferinta, izvorata din primii ani de viata, ca o povara pe care o poarta si incearca sa o ascunda de ceilati. Si nu ii este usor, nu stie cum sa se elibereze de ea. In aceste conditii, persoana incepe sa faca manevre de “distragere a atentiei”, modalitatea aleasa este de a se plasa deasupra celorlalti, exagerandu-si valoarea, importanta. Suferinta este nascuta din sentimentul de inferioritate. Plasarea deasupra celorlalti este supracompensarea sentimentului de inferioritate. Cat de cumplit poate fi sa se simta “nimic” pe dinauntru si sa se straduiasca din toate puterile sale, zi de zi, sa fie “cineva” pe dinafara? Cate resurse si le foloseste , iroseste in scopul asta? Cate relatii interumane calca in picioare? Cata ura incepe sa acumuleze in suflet?... Salvarea Sinelui, implica multa risipa de energie. Si totusi cel mai trist e momentul cand nici nu mai stie de ce te comporta asa, cand nu mai realizeaza ceea ce face ci se simte prins in caruselul setei de putere, de a avea mai mult (pozitie sociala, bani, masini, case, excursii) pentru a fi mai mult. Atunci niciuna din relatiile personalitatii nevrotice nu se bazeaza pe egalitate, ci se nevroticul se pozitioneaza mereu superior celuilalt (prin atitudine, prin abuz de functie sau chiar prin victimizare). Superior in tot: suferinta nevroticului e deasupra suferintei celorlati oameni, jobul lui e cel mai important (iar pe subalterni ii apreciaza ca incompetenti pentru a-si spori lui valoarea), in general tot ansamblul relationarii e compromis, in mod neconstient ii tine prin agresivitate pe ceilalti la distanta, pentru a nu se putea apropia de el si a-i descoperi inferioritatea (incapacitatea, inabilitatea, impotenta). Asta e descrierea mecanismului prin care se manifesta lipsa sentimentului comunitar la personalitatea nevrotica, masca suferintei intime.
Si totusi, cand realizeaza nevroticul ca are nevoie de ajutor? Cand ajunge sa-si puna intrebari? Cand vrea sa schimbe ceva? In relatia cu jumatatea de viata, acest moment vine odata cu o dificultate majora - ajunge in pragul divortului, pierderea persoanei de langa el; pe latura relatiilor de prietenie- isi pierde totii prietenii, intra in conflict cu ultimul dintre ei; pe plan profesional- simte ca sabia lui Damocle sta deasupra capului sau, ca o amenintare cu pierderea locului de munca, a pozitiei “de forta” in societate. Acesta este momentul cand personalitatea nevrotica incepe sa caute ajutorul unui psihoterapeut. Impreuna vor face o calatorie revelatoare prin labirintul personalitatii sale, va reusi sa inteleaga iar apoi sa accepte, prin prisma unui adult, relatiile “dureroase” care i-au creat sentimentul de inferioritate in copilarie. Aici incepe drumul schimbarii, cand scoate suferinta afara si paseste pe calea multumirii de sine, a binelui, a bucuriei, a echilibrului.
Made by Adriana with Love
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu