Aglomeraţie sau când mai mult e mai puţin

        Unde sunteţi voi oameni când mi-e dor de voi? Ciudat, după ce am pus întrebarea asta, mintea mi-a luat-o în direcţii... Ce e dorul de oameni? De care oameni mai exact mi-e dor? De ce uneori nu-mi sunt autosuficientă şi mă apucă stupidul „dor” de a fi cu alţii? Chiar suntem fiinţe sociale.... chit că ne naştem singuri (şi nu din voinţa noastră, niciunul dintre noi nu a cerut vreodată să se nască), murim singuri (când e, e, vorba aia, surprizăăăă), dar ce e cel mai paradoxal e că trăim singuri. Singuri. Înconjuraţi de alţi oameni şi cam atât... chiar şi în casele noastre alegem să fim singuri fiindcă e prea mult, prea greu, prea descurajant să ne dezvelim cu tot ceea ce simţim, gândim, nutrim celui de lângă noi.

Viaţa ca o cifră

 

Ce sunt cifrele?

 Dacă privim în vieţile noastre, ne dăm seama că totul e format din cifre şi tot ce e format din cifre capătă importanţă: vârsta, înălţimea, greutatea, mărimea casei (câţi mp are apartamentul), nr de cai putere ai maşinii, caloriile din mâncarea favorită, numele şi data naşterii, şirul lui Fibonacci regăsit peste tot în natură, mai mult, există chiar şi o ştiinţă numită numerologie care-ţi spune tot, face inclusiv predicţie asupra vietii tale pornind de la cifre.

Prima şi prima cifră pe care o învăţăm cu exactitate şi care de mici începe să ne definească e  răspunsul la întrebarea (aparent banală): „Câţi ani ai?” „3 ani şi 4 luni”. Orice conversaţie cu un copil începe cu cele 2 întrebări standard: cum te cheamă şi câţi ani ai, plus un zâmbet. Aşa am fost şi noi întrebaţi, aşa întrebăm şi noi la rândul nostru. Astfel, vârsta devine un indicator pentru noi, de mici ne defineşte şi în acelaşi timp, creează nişte aşteptări de la noi.