Pierd timpul, pierd orele vietii mele… parca as fi un
hamster care alearga pe o roata, inchis acolo, neintelegand, nedorind, nestiind
ce face si totusi… instinctual, inconstient, necontenit o face… alearga in cerc.
Pur si simplu nu se poate opri, nu poate sa reziste. Asa e si cu mine… pierduta in acelasi univers micut, al
acelorasi obiceiuri captiva, incercand sa gasesc rational un de ce sau macar un
pentru ca, sau macar un pentru cine, sau macar un… trebuie.
Caut un trebuie,
cuvantul pe care il urasc cel mai tare…. Uneori cand traiesc si fabulez
deodata, trebuie nu exista pentru mine, trebuie e departe, in viata altora, nu
aduce atingere catre a mea…. Iar astazi mintea mea tanjeste si jeleste dupa un trebuie. Trebuie sa traiesc,
trebuie sa fac ceva, trebuie sa ies din letargia care ma ineaca…. Trebuie sa
zaresc un pic de lumina… macar o raza, o mica directie, macar o adiere de vant,
sa simt ca cumva exista o cale, o directie. Trebuie. Trebuie. Trebuie. Apelez
la tine dar nu te arati.
Parca as vrea sa raman singura… dar sunt singura si nu-mi
ajunge. Vreau sa fiu mai singura de atat. Sa fiu Singura. Dar vreau sa se si
intample ceva… cumva, sa fie acel ceva ce umple golul pe care nu-l simt…. Nici
macar nu-l simt, ci golul asta e mai mare decat mine, ma cuprinde, e un tot
mare si gol si eu in centrul lui. Din afara nu se observa, nu vede nimeni…. Dimpotriva,
din afara golului totul pare minunat, implinit, desavarsit… asa vad si eu in
unele zile. Chiar si azi ma gandesc ca am tot ce mi-am dorit, am realizat tot
ce mi-am propus, am parcurs viata mea exact asa cum am vrut… fara constrangeri,
fara ganduri ascunse, fara greutati sau obstacole care sa-mi faca riduri, fara
sa ma compar ce ceilalti, doar asa cu coada ochiului am ales sa privesc putin
inspre ceilalti… putin, ca sa nu ma umplu cu amaraciunea alegerilor facute de ceilalti
in vietile lor, dar suficient ca sa-mi intaresc convingerea ca sunt bine… stau
bine, sunt deasupra, sunt implinita, sunt fericita, am tot ce altii de abia
indraznesc sa viseze, da’ mai sa realizeze… si totusi golul e aici, e acolo, e
in mine, cu mine, peste mine…. Nu stiu cu ce sa-l umplu…. Am renuntat sa mai
caut retete de succes pentru a-mi umple golul, am renuntat sa mai bag compulsiv
mancare in mine, sa hranesc golul… cumva mi-am dat seama ca dandu-i de mancare,
de fapt hraneam golul… puteam inghiti oricate alimente… iar golul se
reorganiza, devea mai dens, mai acut.
E ca si cum sufletul mi-ar fi gol, ca si cum l-as ruga sa
fie aici cu mine, ca si cum l-as cauta si el s-ar ascunde in el… in asa fel
incat sa-l stiu dar sa nu-l pot gasi, sa nu-l pot atinge….
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu